Cocosul de munte si vulpea

Un cocos de mute sedea in copac. Vulpea veni sub copac si ii spuse:
– Bun gasit, cocosel frumusel si prieten al meu. De cum am auzit al tau glascior am si luat-o incoace la picior, ca sa vad cum o mai duci.
– Multumesc pentru vorba buna, raspunse cocosul de munte.
Vulpea se preface ca nu aude, si spuse:
– Zis-ai ceva, ca n-aud nimic? Ai face bine, cocosel frumusel si prieten al meu, sa cobori colo-n iarba sa te mai preumbli sis a schimbam o vorba-doua impreuna, ca asa nut e prea aud din copacul acela.

Cocosul de munte raspunse:
– Frica mi-I sa cobor in iarba. Pentru noi, pasarile, e cu primejdie sa umblam pe pamant.
– Nu cumva ti-I frica de mine? Intreba vulpea.
– Daca nu de tine, de alte fiare mi-e frica, Raspunse cocosul de munte. Sunt tot felul de fiare.
– Sa nu-ti mai fie frica, cocosel frumusel si prieten al meu, ca, uite, a aparut de curand un ucaz, precum ca se face pace pe intreg pamantul. De acum fiarele nu s-or mai sfasia intre ele.
– Asta e bine, spuse cocosul de munte, ca uite, vad niste caini grabind incoace. Daca era ca inainte vreme, ar fi trebuit sa-ti iei talpasita, dar daca-I asa cum spui, n-ai de ce te teme.

Auzind de caini, vulpea ciuli urechile si se pregati s-o ia din loc.
– Pai de ce fugi? O intreba cocosul de munte. Doar a aparut ucazul, cainii n-or sa se atinga de tine.
– Mai stii?! Poate n-au auzit de ucaz.
Si o tuli de indata.