La multi ani, Robert!

Speranta moare ultima! Cu atat mai adevarat cand vorbim despre mamici! 

Acum 16 ani, intr-o dis–de-dimineata de februarie, friguroasa si alba, intr-o masina a unui prieten al surorii mele, ma indreptam spre spital sa aduc pe lume primul meu copil.

Copilul pe care mi-l dorisem atat de mult si-l asteptasem cu nerabdare. Copilul in care imi pusesem sperantele vietii mele si care imi doream sa-mi indeplineasca visele.

Dupa o nastere traumatizanta, un baietel ca un inger mi-a fost pus in brate. Mi-a umplut sufletul de bucurie si inima de ceea ce aduce tuturor sentimentul de a fi mama: implinire, mandrie, speranta, asteptare, intrebare, dragoste…

Dupa ani, multe dintre acestea s-au naruit, aparand in locul lor altele: frica, deznadejde, disperare.. Au ramas insa intrebare – dar nu raspuns, dragoste, asteptare, dar mai ales speranta.

De multe ori ma intreb cum am fi fost, ce as fi fost, daca Robert era altfel…daca Robert vorbea, daca mergea la scoala, daca recita poezii la serbarile scolare, daca descopeream impreuna lucruri noi, daca…

Cu siguranta nu stiu cum ar fi fost, insa ceea ce stiu este ca nu as fi descoperit aceste suflete minunate, speciale ale copiilor cu autism, aceasta lume care pare ciudata pentru ca este altfel decat definim noi normalitatea, ca nu m-as fi descoperit pe mine, punctele mele forte, abilitatile si cat de puternica pot fi.

Draga Robert, venind la noi, ne-ai invatat sa fim mai buni, ne-ai aratat ca exista persoane care nu stiu ce este minciuna, perfidia, ura si trufia. Ne-ai ajutat sa descoperim o lume mult mai pura si curata decat cea in care traim inchistati de reguli si tendinte, lumea micului print.

Pentru mine, fiecare zi alaturi de tine este deosebita, desi poate fi uneori extrem de grea, fiindca, in fiecare zi, am ceva de invatat.

Pentru mine vei ramane mereu copilul meu drag, sufletul meu si promit sa nu renunt la nimic din ceea ce inseamna lupta mea pentru ca tie sa-ti fie mai usor aici, langa noi, langa mine.

Te iubesc, Robert!

La multi ani!