Nu te-ai priceput!
de George Cosbuc
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mai placut,
Ca eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ti-am fost draga, stiu eu bine,
Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.
Si eu toate le-am facut,
Ca sa poti sa-mi spui odata,
Sa ma-ntrebi:”Ma vrei tu, fata?”
Si plângeam de suparata
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca-s mândra si n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde stii? În cale
Ti-am umblat si-n deal si-n vale,
Si-oriunde te-am stiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Sa ma-mprietenesc cu tine:
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plângea durerea-n mine
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea si n-as fi vrut
Sa te las , ca alta fata,
Sa ma strângi tu sarutata?
Dar m-ai întrebat vreodata?
Ma-nvingea sa te sarut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chip catam cu viclenie
Sa te fac sa-ntrebi, si mie
Mi-a fost luni întregi mânie
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca de m-ai fi cerut
Mamei tale nora-n casa,
N-as fi vrut sa merg? E, lasa!
Ca de-o fata cui-i pasa,
Nu se ia dupa parut!
De-ntrebai, ai fi vazut!
Tu sa fi-nceput iubitul,
Ca-i faceam eu ispravitul –
Tu cu pâinea si cutitul
Mori flamând, nepriceput!
