Cainele si catelul

                                                         de Grigore Alexandrescu

Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,

Cum lupii, ursii, leii si alte cîteva,

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntîmplare:

Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.

Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,

Numai pe noi mîndria nu ne mai paraseste.

Cît pentru mine unul, fiestecine stie

C-o am de bucurie

Cînd toata lighioana, macar si cea mai proasta,

Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra.”

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.

Catelul Samurache, ce sedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Si ca nu au mîndrie, nici capricii desarte,

S-apropie îndata

Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:

“Gîndirea voastra, zise, îmi pare minunata,

Si sentimentul vostru îl cinstesc, fratii mei.”

– “Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de mînie,

Noi, fratii tai, potaie!

O sa-ti dam o bataie

Care s-o pomenesti.

Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,

Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?”

– “Dar ziceati…” – “Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevarat vorbeam,

Ca nu iubesc mîndria si ca urasc pe lei,

Ca voi egalitate, dar nu pentru catei.”

Aceasta între noi adesea o vedem,

Si numai cu cei mari egalitate vrem.